CANTONIEREASA (AUTOPOEME)

În apartament

în apartamentul cantonieresei, pardosit cu
scânduri, duminica, în familie,
pisoiul
e un război de ţesut suit pe două picioare, care-mi
cere să mă aplec să-l ascult, că:
afară… auzi, tu!
afară a înflorit bostanul

măi, prăpăditule, îi
răspund din pragul uşii deschise, ridică şi tu batista
cantonieresei (una brodată cu
amoraşi), căzută din… ă… dumitre, îmi taie
gândul mama, ieşită acum
în ogradă (că striga, privind în sus, la un frate al
lui tata, rămas
neîngropat, pe front, în URSS, în o mie nouă sute
patruzeci şi… în sfârşit), nu mai patina
atât, ce, e gheţuş pe acolo?
nu patinez, ţaţo, repar aici meterezele, îi făcea
semne dumitru, mortul… tu nu
înţelegi, lasă (şi
îşi făcu cruce)… nu vii jos, acuma (să
mănânci)?
păi, cu ce?
(chiar,

vino pe razele soarelui, bre, îi spun eu, aşa, cobori
fâl-fâl cu ele, raze prinse cu fire de in şi
cu ceară… taci, bă, iar te bagi
în vorbă ca musca
în lapte)

Şi cobor ochii

şi cobor ochii prin surprindere: salutare!
dau eu să intru cu tine în
vorbă dar tu, nimic: treci peste linie, la
barieră, aeriană,
în car tras de ţapi, cu un rezonator de liră în braţe (o
amărâtă de cutie de lemn, acolo, căptuşită
cu lame de corn) fără
să mă iei în seamă… în-gâm-fato!
am adus, din antichitate, piatra trăznetului!
mare brânză…

hă, o maimuţă albastră, cu blana lungă, n-ai adus?
să facă o tumbă!
„cum să nu!”
ai putea, îmi strigă tata, acuma (din ogradă, unde
taie, cu un fierăstrău uns cu ulei,
piatră de calcar) să pui şi tu mâna şi să dai lustru

eu, bineînţeles, eram în ceruri şi mâncam
vişine… vezi că a intrat
rândunica în casă – e o bună prevestire

că lene, lene, băiete dar să fi dat şi tu, vacii, măcar
să mănânce pe ziua de azi… sigur!
aşa, uite, cu
cerneală de sepie îţi transmit ţie, repede, un mesaj:
vino repede în grajd, fă, să
continuăm discuţiile… că am, acolo… „ai de rânit
şi de schimbat paiele la vacă, ştiu”…
ştii pe dracu!
am acolo ascunse poeziile dedicate ţie, scrise
pe un caiet de dictando…
Viţa-de-vie joasă

viţa-de-vie, joasă, poliţie de moravuri,
supraveghează
balerinele profesioniste, cică: bietele!
ia să mai fie lăsate în pace, comentau şcolăriţele,
care-ţi prezentau ţie cerceii
nou-nouţi (ţie, purtătoare de insignă „prieten al
cărţii”, vopsită cu purpură, cu
o coadă lungă, nevăzută, de diavoliţă, care îmi pune
mie mereu piedică)… sunt şi ele fete
cu peşti zburători în sânge

serviţi plăcinte (pe o frunză de smochin, curată),
domnişoarelor: acum,
noaptea, cine-o să vă lumineze vouă drumurile,
coborâte
din tren, din iad, de la
halta CFR până în sat, la adjudu vechi,
doi kilometri, cu opaiţe?
o să dormiţi la mine, la cantoniereasă… şi nici nu
termin eu bine visul, că
păpuşile se şi dezbracă de cârpe şi dansează, fără
minge: că să fie aduse
coşuleţele de pâine (înfăşurate în piele de elefant)
şi paturile de masă!
şi numai ce, imediat, un bou, umplut cu smirnă, se
revărsă în casă şi vinul, în burduf, dat
din mână în mână… dar

lasă, cantoniereaso, nu mă trezi: un vârtej
o să vină el,
azi, mâine, pe linie să
te răzbune şi să te scape de orgie, zău

Parcă o văz

parcă o văz, cu o bucată de traversă în
mâini, pe cantoniereasă, în pragul uşii: te omor,
beţivule… a!
nu mai mişcă nimeni: noi, copiii, albiţi de spaimă, în
jurul bărbatului
ei, aşteptam, na, să ne confişte
averile (că se luau casele moştenite la oraş
şi începuse
colectivizarea)

ce timpuri!
sărăceam – atunci, cu permisele de călătorie CFR ale
părinţilor
intram, gratuit, în baia
publică a adjudului: iarna, al naibii, vinerea,
când era
deschis pentru cine are cuc, până nu
ne ardeam spatele,
stând lipiţi de sobe, orbiţi de săpun şi nu leşinam, la
aburi, nu plecam!
că, unşi cu ulei şi presăraţi cu cenuşă, cum
eram, aici, cu sufletele
scoase, gimnaşti, participam, pe loc şi la concursuri,
unde premiul te făcea bogat:
optzeci de arşice!
(e drept, cantina depoului era la un pas)

Loc înalt

loc înalt, înconjurat cu şanţ… loc de mănăstire, în
formă pătrată, unde aveam
noi înfipte steagurile de luptă, albastre… şi roşii…
cu altar, tribună şi cu
corturi de piele, de zece persoane… aici, deci,
în aer liber, ca la teatru, pe jăratic,
ardeau înăbuşit, în alcool,
grăunţele de ienupăr (zăpăcind închipuirile) – şi
unde nu începea o
vrajă, cu o roată cu păsări (din pământ
ars) şi cu aplauze… bă, te pedepseşte dumnezeu
dacă faci vrăji

dar erau vechituri toate, se stafideau şi dispăreau, la
un moment dat, din memorie şi
auzeam: e sărbătoare azi, tontule, nu mai citi atât
şi nu mai scrie

schimbam vorba: e păcat să prăşeşti duminica în
grădiniţă, în interior la tine,
bunicule, nu să citeşti şi să scrii… nu
mă învăţa tu pe mine: lasă jos fanionul, o dată şi
deschide bariera, că ne bat
oamenii

Cu pantofii noi

cu pantofii noi, largi, cu vată în bombeuri
(crescând într-o zi
cât alţii într-un an, că ne cumpărau părinţii
pantofi cu două numere mai mari),
de ziua de naştere a
picherului,
mergem toţi, pe cheltuiala lui, copii şi
maturi, în fiecare vară, de la canton la adjud, la oraş,
patru
kilometri, în obor, pe gârlă, la
iarmaroc, de 6 august, de schimbarea la faţă, ştiţi,
unde zburam!
zău, zburam… 20 de minute, cu
un aeroplan (o roată)… nu ne credea nimeni
la şcoală,
a doua zi, la adjudu vechi, în comună,
când povesteam… cum să zbori fără aripi,
numai îngerii
păzitori şi morţii zboară, nu
se poate… dar scoteam fotografia (făcută afară, în
târg, în grup, aşezaţi în spatele unei
pânze uriaşe, pe care era pictat un avion:
prin ea ne arătam
noi capetele,
speriaţi şi ne ţineam, pe o
aripă, o mână, gata să cădem de pe scaune)

ăhă, de câte ori nu ardeau ele şi felinarele,
cu lumânări de seu,
puse în ceaune, cu catran, în ogradă la
noi, în faţa cazărmii cu muncitori la linia ferată
(împodobită

cu plăci de bronz), seara, când
era distracţie: eu cântam la liră, la corzi din piele,
în poziţie
corectă (fără să-mi încrucişez picioarele,
adică) şi cu o bucată de pâine de orz descântată,
muiată în vin
lângă mine, iar tu (îmbrăcată… ă… sexi, în
porfire de aur, brodate cu
figuri de animale) dansai, mirosind, când te uitai
la mine,
o bucată de lemn, atârnată la gât: dansai
aeriană, singură… (ba,
dacă vrei să ştii, dansam cu păzitorul rochiilor mele
de lână:
fă, habar n-aveai, erai vrăjită, simţeai un
fel de cârcei în tot trupul şi te umpleai de spuzeală,
care
dădea din ea un fel de apă)

Şi era în gând

şi era în gând un zmeuriş şi noi aşa ziceam o prostie,
în haltă, la adjudu vechi,
cantonierului (fermecaţi cu o pastă de sticlă albastră
şi cu descântece ale moaşei satului fixate în
argint): cumpărăm,
acum, bilete la… (la căruţa aia
trasă de cerbi, oprită la barieră, aici, care te duce
pe lună?) să
urcăm la… acolo… tot acolo?
tot… că-i ziceam: nene cantonierule, cutremurele
de pământ
au scos la iveală scrieri… scrieri
misterioase… ă… care, descifrate, bre (înţălegi),
trimit
oamini de aici, din
moldova (şi arătam, noi, privindu-ne în ochi, fiecare,
în profunzime, pe retină, un punct pe
hartă… unde?
bă, pe ce planetă?), unde o să mergem acum
şi noi şi o
să discutăm personal cu… cu cine?
că se făcuse colectivizarea şi tata, ceferist,
fusese obligat să
predea la stat
pământul, uneltele… că să ne dea înapoi măcar
animalele
din ogradă… vouă,
mă, copii, nu vă e bine… ba, plecăm… unde?
pe lumea cealaltă?
plecăm în… ă… (aţi citit voi, mă, chiar, scrierile?
nu, noi am apucat doar, bre,
cutremurele) mă rog… dacă tot vreţi să vă
duceţi, să notaţi pe hârtie (uite, vă dau eu…
şi cantonierul rupe
o filă din registrul de înregistrare a trenurilor
şi ne întinde şi un creion chimic, mic), notaţi exact
ce vă
răspunde… aoleu… şi

după ce noi, serioşi, dispăream, unii urcaţi în căruţa
trasă de cerbi, alţii pe scara prinsă de podul
cantonului, el
râdea („trăsniţilor!”): până i se făcea rău şi i se tăia o
dată vederea… şi ne trezeam, pe iarbă,
pe zona căii ferate, în cer, cu el lângă noi, iaca,
înger…

Auzi tu

auzi, tu, vizionarul – duşman al
poporului, fost profesor… şi tocmai el, turnătorul
în aur
al cuvântului
lui dumnezeu să cadă în vasul cu
miere al autorităţilor… gata să se înece: nu!
ia taci!
taci şi pisează (cu o măslină murată în gură)
cerneala
solidă, amestecată cu apă şi hai!
da, hai o dată să
compunem o scrisoare de adeziune ălor (de sus,
ăhă): că noi,
copiii, credem că aşa-i
trebuie… şi că, dacă ne permiteţi, era
necesar chiar să se înece de tot: cum spune
şi în cartea de istorie,
ce a căutat, a găsit („luptăm pentru pace!”)

ha!
aşa apărea el, considerat sărit de pe fix, iertat,
atunci:
neschimbat, cu un sceptru
(sculptat în forma florii de lotus, pomădat violent) la
subsuori şi cu chef de vorbă, în sat, la adjudu vechi,
în piaţă,
negustor, unde… iar am uitat: cum
striga el… cum striga… „vând metafizică” –
negustor de icoane
tăiate din cărţi vechi: era dezbrăcat
puşcă, după ce i se scoteau mâinile în buzunare
(măi,
minune!) şi alungat cu pietre

Cu un braţ

cu un braţ de flori de gheaţă, învelite în ziar, vin în
întâmpinarea ta, cantoniereaso
şi azi: păcat că la peron, eu n-am cu ce coborî din
al treilea cer (coboară cu
caleaşca bunicului… escortată de elefanţi, nu?
nu, că nu mai există) să-ţi iau
mâna dreaptă, cu graţie, să o sărut, în văzul satului şi
să te duc iar la mine în inimă, la
popicărie

unde e aşa un labirint: în care eu sunt pur
şi simplu un
străin, pe dinlăuntru
peşte, pe dinafară om (adolescent de acum),
în vizită la
spital la adjud, în
subsol, venit la tine, şi stând
stânjenit pe marginea patului… la spital, unde tu, cu
o coroană de spice verzi de grâu
pe după gât, internată cu tensiunea, tot îmi zici:
bile de popice, din
cristale de stâncă, se rostogolesc în sus
şi în jos în mine,
dărâmându-mi piesă cu piesă focul
dinlăuntru, aşa simt…

bate toaca de fier din curtea bisericii – tu
o auzi?
Copil mare

copil mare, aici, stăteam eu, în
mâini cu
o tăbliţă de lemn cu strat de ceară la mijloc
şi desenam
schema
ieşirii sufletului din om: când… o ploaie de foc
îmi trezi
toate simţurile ruşinoase… bă, hai, scoală-te,
că întârziem (la
concurs, ţinut la clasă, la festivităţile de sfârşit de an,
la şcoală la adjudu vechi): unde

o dată intraţi, de după o perdeluţă cu dantelă, pe o
scenă improvizată, îşi
arată piciorul cu inel, la un moment dat, până
la genunchi… ă… cine?
vaca ţaţei!
cine?
fata picherului, domnule, pusă să recite o
poezie de dragoste

ehe!
că se scutura, acum, de pe femei (măritate,
spectatoare)
fardul de limba
boului, trandafiriu, şi vizionarii (cu
care ele îşi înşelau soţii în gând, ascunse sub
umbrare lucrate
în aur şi folosind pentru vrăji picior de iepure şi
o inimă de porumbel, puf de liliac şi o aripă
de cucuvaie,
fierte într-o căldare) erau trimişi, după
excitaţii, citite pe faţă,
drept pedeapsă, la cariere de piatră

Şi cum băteai tu

şi cum băteai tu, deci, în plantaţie, pasul pe loc,
la şişcani, cu scufiţă
roşie pe cap, călare pe un catâr, împărăteasă
trimisă în exil, după un război pierdut cu noi,
cu lâna
înfiptă în furcă, torcând
(în urma ta, bineînţeles, o pisică
electrică făcea tot felul de gheme de cenuşă),
bun, numai ce
o dată-ţi iese, pe patru labe, în cale,
o matahală, că n-o puteai cuprinde cu vederea: că
e o stâncă albă, ţipi… ce e?
e o stâncă… fă, eşti sigură că e stâncă?
de unde?
o fi căzut din cer…
nu e lupul de astă iarnă (că veneam doi kilometri
de la
şcoală, din comuna adjudu vechi până
la canton, în plin câmp)?
e stâncă!

şi unde nu am pus noi, copiii cantonului, speriaţi
de urletele
împărătesei (ca din gură de şarpe), mână de la
mână şi am încins stânca albă (cu
copaci, arşi cu motorină de tractor) şi am turnat
peste ea
oţet să o crăpăm şi să-i facem loc să treacă
mai departe prin defileu, să
se ducă unde-o vedea cu ochii, că nu mai avea
ţară… şi…

cum a mai trecut timpul…
(continuă, continuă)… ştii, când mă
uit eu azi mai bine prin lupă… ă… şi reglez şi
(lasă, spune) am o
imagine clară de atunci: în faţa ta, împărăteaso, nu
fusese o stâncă, nu!

2 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack