ESEnin(Spovedania unui derbedeu) pentru încă derbedeii

Nu oricine stie sa cinte, nu oricine,
Nu oricui ii este harazit, intr-adevar,
Sa se rostogoleasca precum un mar
La picioarele straine.

Aceasta este marea spovedanie pe care mereu
O face-un derbedeu.

Eu inadins umblu cu capul nepieptanat si cu capul gol
Pe umeri ca o lampa de petrol.
Toamna desfrunzita a sufletelor voastre
Imi place s-o luminez in amurguri albastre.
Imi place cind pietrele batjocurii spre mine prind sa zboare,
Ca grindina vijeliilor cotropitoare.
Atunci mai virtos eu cu miinele string in raspar
Balonul clatinator al al zburlitului meu par.

Mi-e asa de bine sa-mi amintesc atunci
Fosnetul ragusit al arinului si iazul paraginit dintre lunci.
Ca undeva traieste tata, si mama, cu fruntile grele,
Care ar scuipa pe versurile mele;
Carora le sint drag ca trupul, ca ogorul, ca fineata,
Ca ploaia care primavara imboldeste verdeata.

Ei v-ar strapunge cu furcile, fara-a mai sta la gindit,
Pentru fiecare racnet asupra mea azvirlit.

Sarmani, sarmani tarani!
Desigur ca v-ati facut mai uriti acolo in locul de bastina.
Tot asa va temeti de Dumnezeu si de duhurile din mlastina.
O, daca ati intelege
Ca fiul vostru
Este cel mai de seama poet al Rusiei!
Pentru viata lui inimile nu vi s-au acoperit de bruma
cimpiei,
Cind picioarele desculte si le balacea prin baltile toamnei
buimac?
Acum el poarta cilindru
Si pantofi de lac.

Dar in el dainuieste firea apriga de odinioara
A strengarului de la tara.
Vacile de pe firmele macelariilor din orice parte
Le saluta de departe.
Si intilnindu-se cu birjarii prin pietele goale,
Isi aminteste mirosul de balegar al sesurilor natale.
Coada fiecarui cal ce-n ham se-ncurca, se-ncrunta,
El e gata s-o poarte ca trena unei rochii de nunta.

Mi-e drag locul unde m-am nascut,
Iubesc nespus de mult patria mea!
Desi tristetea salciilor ruginite staruie peste ea.
Mi-s dragi riturile murdare ale porcilor, ca si-n trecut,
Rachitele ca miinile moastelor,
Si in tacerea noptii oracaitul rasunator al brostelor.

Sint bolnav de amintirea vremii cind eram copil,
Visez jilaveala si piclele serilor de april.
Artarul nostru parca s-a cinchit, sub zvonul viltorilor,
Sa se incalzeasca la flacarile zorilor.

O, cite oua de corb am furat si citi pui,
Catarindu-ma pe crengile lui!
Oare si azi mai fi cu crestetul verde-n tumult?
Scoarta lui e tot asa de trainica cum era mai demult?

Dar tu, dragul meu,
Credinciosul meu ciine tarcat!
De batrinete te-ai facut tinguios, ai orbit te-ai uscat
Si ratacesti prin ograda, bitiindu-ti coada atirnata.
Mirosul tau a uitat unde-i usa si grajdul si vechea poiata.
O, cit mi-s dragi toate aceste vedenii ce vin sa ma-ngine
Cind, sterpelind de la mama cite-o bucata de piine,
Muscam dintr-insa amindoi pe rind,
Fara sa ne fie greata unuia de altul, nicicind.

Eu sint tot acelasi,
Cu inima sint tot acelasi intre anii grei.
Ca albastrelele-n orz infloresc pe fata-mi ochii mei.

Asternind rogojinile de aur ale versurilor de singe scoase,
As vrea sa va spun lucruri duioase.
Noapte buna!
Voua tuturor, noapte buna!
A trecut coasa prin iarba amurgului din zare.
Astazi am chef sa ma urc in picioare.
Si de pe fereastra sa stupesc pe luna.

Lumina-i albastra, lumina-i asa de albastra in cer
si pe nori!
Sub albastrimea aceasta, zau ca nu ti-ar parea rau sa mori.
Ei, si ce daca par
Ca-s cinicul ce-si agata la spate-un felinar?
Batrinule, iubitule, deselatule Pegas,
Am parca nevoie de trapul tau molatic si gras?
Ca un mester aspru in stradanii,
Eu am venit sa cint si sa slavesc guzganii.

Ca luna lui august, capatina mea rebela
Isi varsa vinul prin parul vilvoi.

Vreau sa fiu o galbena vintreala,
La corabia in care azi plutim spre tarmuri noi.

 

2 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack