Depre tata şi noi
( Poem dedicat infarctului ce a avut loc
în noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1975)
Mama îşi întinde rugina pe buze şi mişcă lin evantaiul ca să împrăştie lumina de lună prin cameră, ca să-şi aducă aminte mai bine. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc cît mai tare de pereţi ca să sune ca un clopot.
***
În fiecare seară mama ne povesteşte cât de straşnic sunt aliniate crucile în cimitirul militar şi cum stă crucea ta în fruntea rîndurilor că doar e cruce de colonel. Şi ne spune că tu le-ai ordonat soldaţilor culcat şi toţi, bineînţeles, te-au ascultat.
***
Am auzit c-o să-ţi dea voie în vacanţa de iarnă şi tu o să-ţi înhami două-trei muşte la suflet ca să te aduceă direct la noi în bucătărie unde va mirosi a sarmale şi cîrnaţi.
***
Ce bine e în poze, lîngă tine! E m-aş veseli şi n-aş mai pleca dacă nu m-ai ţine tu în poza aia pe după umăr.
***
Mi-am tatuat pe umeri epoleţii tăi de colonel, mi-am tatuat pe piept decoraţiile tale şi sub ele s-au înşirat deja ridurile.
***
Am tras cu ochiul şi am văzut că tu vii în fiecare dimineaţă de foarte departe pînă în dreptul pozei atîrnate de perete. Şi-ţi lipeşti fruntea de luciul imaginii şi priveşti în gol pînă cînd ne trezim noi şi trebuie să zîmbeşti.
***
Aseară mama ne-a explicat că unora le ajunge să moară într-o noapte tot ce-au trăit în vrei 70 de ani. Ne-a explicat că tu, dacă ai trăit 59 de ani, trebuie să mori 59 de ani şi de-abia după aia îţi trece.
***
Tu ai fost colonel. Eu sunt liniştit. Zodia mea era de mult înscrisă în stelele de pe epoleţii tăi. În nopţile de vară, cînd cerul e străin, iau poziţia de drepţi.
***
Consiliul Popular al sectorului 7, Comitetul executiv vă face cunoscut că prin decretul nr. 149 conferă “Certificatul de deces jubiliar” numele Popescu, prenumele Vasile, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la încetarea din viaţă. Mult stimate tov. Colonel. sînt fericit ca să vă felicit din tată inima atît din partea mea cît şi a familiei mele, cu prilejul conferirii titlului jubiliar. Primiţi, vă rog cele mai sincere urări de bine. Seria D 5, nr. 034201. Data naşterii: anul 1850, luna ianuareie, ziua 15. Locul naşterii: comuna Ipoteşti. Decesul a fost trecut în registrul stării civile la 15 ianuarie 1850, luna ianuarie, ziua 15 ( cifre şi litere). Locul decesului: comuna Ipoteşti.
Ah, cîtă bucurie, cît entuziasm familial
Ne-a produs Consiliul Popular!
Ah, dacă am şti autorul să-i strîngem mîna
Cu toată căldura
Dar e indescifrabilă semnătura!
Oricum, sub litera hîrtiei
Străluceşte stema României!
***
Aş fi vrut să am un balon umfalt cu ultima ta răsuflare. Să respir în fiecare an, de ziua mea, cîte-o gură.
***
În seara cînd te-ai prăpădit mamei i s-au umfalt sînii: unul cu vin şi celălalt cu ţuică. Şi de-atunci ne dă să bem în fiecare zi cîte-un păhărel în cinstea ta. Şi noi creştem voinici şi frumoşi.
***
La-nmormîntare, sora mea mică te-a sărutat şi ea pe frunte. Şi ăla a fost primul ei sărut, timid, de femeie.
***
Ce bine c-am putut să ne potrivim şi noi zilele după tine, atunci, la sfîrşit, cînd stăteai întins între lumînări şi arătai tuturor vîrsta exactă.
***
În locul pozei de pe crucea ta am pus o oglinjoară din poşeta mamei şi ea vine la mormînt s-aducă ceva flori şi înainte să plece îşi aranzeajă părul şi se rujează în oglinjoara aia.
***
La-nmormîntare, cînd noi, familia, ne aplecam pe rînd şi sărutam pentru ultima dată fruntea rece a lui tata, asistenţa, foarte numearoasă , a fost impresionată de cît de tandre şi dulci erau săruturile noastre şi a început să aplaude.
***
Tu ai murit de zece ani. La mulţi ani ş gata. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de pereţi. Ca să sune ca un clopot.
Înghesuială
E-atîta înghesuială în tramvai încît pe domnişoara din faţă o deranjează bătăile inimii mele, o împinge inima, o loveşte. E ultimul tramvai. Voi deschide punga cu fluturi şi se va produce o înghesuială cum nu s-a mai povestit vreodată. Ah, domnişoară, buzele noastre se vor lipi strîns, dar n-am ce să fac, mă-mpinge cineva prea tare din spate. Ah, domnişoară nu mai ştiu dacă asta-i bătaia mea de inimă sau a dumneavoastră, dar n-am ce să fac mă-mpinge cineva prea tare din spate. Degetele au încăput în acelaşi inel, picioarele au încăput în aceaşi pantof cu toc, delicat, domnişoarele au încăput toate în aceeaşi rochie, dar n-am avut ce să fac, mă-mpinge cineva prea tare din spate. Toate inimle bat în pieptul vatmanului. Şi pe el îl împinge aşa de tare din spate încît a pierdut controlul şi tramvaiul a ajuns departe în pădurea Băneasa. Domnişoară, fluturii s-au ascuns de mult în părul dumneavoastră şi inima mea creşte, vă creşte în pîntec. Să-i daţi, vă rog, nume de fată. E tîrziu, e linişte, n-am avut ce să fac, m-a împins prea tare cineva şi era ultimul tramavai din seara asta.
În loc de încheiere
Nu. Arta Popescu nu s-a născut.
Nu. S-a invetat doar un biet aparat,
După ce se umflă o burtă de mamă,
la ea se conectează un trenuleţ electric.
Acesta merge, şuieră,
pufăie- şi burta mamei scade.
Jucăria merge numai şi numai
cu energie de-asta strînsă acolo în cele 9 luni.
Nu, n-a existat.
Au fost doar liniile trenuleţului electric
întinse prin cameră
după cum s-a calculat
configuraţia lniilor ei din palmă.
Trenuleţul merge, pufăie, şuieră,
dar Arta Popescu nu. Ea încă n-a existat.
Nu. Nu e nici măcar fericită
Nici măcar cît un gîndac de bucătărie
într-o pungă plină cu zahăr.
Nu e fericită
Nici măcar cît un gîndac de bucătărie
mort într-o pungă plină cu zahăr.
Arta Popescu nici măcar n-a murit.
S-a inventat doar un biet aparat.
Conectezi aparatul
şi totul merge, parcă, de la inima ei.
Maşina de spălat spală,
maşina de călcat calcă,
frigiderul răceşte,
telefonul vorbeşte.
Numai cu energia inimii sale.
Doar de la ea, o clipă becurile străzii
au strălucit orbitor.
O clipă- dar tot a fost prea mult
Căci ea pe loc s-a consumat.
Nu, n-a murit.
Arta Popescu nici măcar n-a existat.
A rămas doar, aşa, ceva, acolo…
ceva conectat la aparat.
Ah, înger-îngeraşul ei cu motor!
( Care te-ar fi luat şi pe tine în zbor.=
Înger-îngeraşul ei ca o muscă albă, încărunţită
mare cît un papagal.
Ce s-ar mai fi învîrtit el
în jurul capetelor noastre!
Ca orice muscă în jurul botului de cal.
Ultima muscă dată afară din Cişmigiu,
Bătrînă,-nţepenită, tîrându-şi aripile pe caldarîm.
Ultima muscă pe care
numai şi numai Popescu ar fi putut s-o prindă
( ca un poet în adevăratul înţeles al cuvîntului)
între paginile abecedarului său unsuros.
Troşnind, foşnind, scîrţîind.
Ah, Arta! Arta Popescu!… Ce păcat!…
Nu s-a inventat decît un biet aparat.
3 Comentarii
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
sinddariani
amadiada
kirakostas
în primul rând pentru că poeziile lui cristi popescu nu prea se găsesc pe net. apoi pentru acel “ca să sune ca un clopot”, pentru imaginea fericirii cu gândacul în punga de zahăr revitalizată chiar de moarte şi pentru această schimbare a grotescului prin umanizarea gândacului, la fel şi cu musca devenită un înger, deşi sunt insecte sortite să fie alungate/ strivite de către om şi tocmai pentru că aici sunt invocate ca-ntr-un descântec, pentru că are cele mai bune poeme despre tramvaie şi pentru că nu am avut inspiraţia să postez de 1 iunie.
[...] din păcate nu pot să le reproduc întocmai. a insistat mult pe lângă noi să-l cititm pe cristi popescu şi am observat cu toţi admiraţia faţă de un mare prieten poet al lui ioan es. pop care s-a [...]
Daca cineva e interesat de cateva poezioare ale lui, in interpretarea DJ-ului Nicolae Cocarlea (fan radio 1994 aprox), “scritzi-mi”.
Altmiterea, nu am suficienta suficienta pentru a vorbi despre unul dintre cei care a fost printre “primii”, cu cateva decenii inaintea curentului. Si impotriva lui.
Deasemenea daca are cineva textele full, poate pune un post.
Pa.