prietenilor mei, Aida Hancer şi Adrian Diniş
Iubesc poezia
pentru că iubesc
acei oameni
care nu au străzi.
Printre versuri se aşează bătrânii unui sat izolat,
bătrâni rari ca apele
pe creste
muntoase.
Cel care leagă rimele leagă în acelaşi timp câinii ciobăneşti,
pune un băţ
în dreptul genunchilor
ca să-i împiedice
să vâneze
căpriori.
Îmi doresc
versuri
albe lângă un pervaz cu cale
aşa cum îmi doresc o noapte de somn
după o săptămână
de veghe.
Cale albe ca etichetele cărţilor vechi.
Iubesc poezia
pentru că
la sfârşitul versului este mereu un prieten.
Acei prieteni care mă aşteaptă
să spargem lacătele podurilor, să spargem botniţele câinilor
ca să poată lătra la lună.
Câţi câini mai latră astăzi la lună?
Prietenul se sprijină de cuvântul „absenţă”.
Prietena, de cuvintele „Zbâr” şi „huliganule”.
Să spunem: „zbâr, absenţă, huliganule!”
2 Comentarii
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
sinddariani
amadiada
kirakostas
Păcate, te rog, nu mă certa! Am încercat să aşez frumos în pagină, dar nu am nimerit setările. Poate mă ajuţi tu cu măiestria ta de informatician!
Aş vrea să fie îngropată latura mea de neinformatifician. Poate la Stτăuleşti. În rest, în poemul ăsta mi se pare că ai dres-o bine la final. Şi mulţumesc pt. dedicaţie.