Acei oameni din peşteră cu jumătate de corp sub piatră,

ei au ales din frumuseţea reptilei

şerpuirea printre lucrurile sublime

şi din om apropierea de noapte şi zi.

Acei oameni care au pe spate

înfrăţirea dinafara timpului

şi prelungirea ecoului din prăbuşirea fiului risipitor,

a oricărui fiu risipitor.

Salamandrele deschid drumurile înaintea  calului orb.

Acei oameni care au în sânge frigul nordului,

arată lumii împăcarea de care noi

suntem capabili doar sub cutremurarea unui ţipăt.

Se lasă o noapte creată special pentru cei curaţi,

partea mirifică din sticlă este că noi nu ne întrebăm cât suferă fiecare

ne alegem privirea pe care să o punem în geam

să se  ştie ce toamnă a fost uitată

să se zâmbească peste rima de cânepă care s-a deşirat.

Eu sunt Cătălina pentru oamenii de la masă

aşa cum este o sticlă,

bere pură pentru kant.

Se lasă o dimineaţă peste corpurile noastre înjumătăţite de ideea

unei speranţe travesti.

Doar ideea, pot spune,

doar speranţa, pot spune.

Se lasă dimineaţa lui brâncuşi peste pasărea ecumenică.

Unii se aşează lîngă poartă, sunt somaţi să nu cugete la o deschidere

mai mare decât distanţa de la un suflet de om  la altul.

Am lovit cu aripa mudară peste acel fir de grâu

Cu ce este de vină grâul pentru mizeriile corbilor?

Păsări negre, păsări hidoase scăpate de sub cuţit vulgar

Păsări care trebuie să moară pentru binele păsărilor.

Juan, eu îţi croiesc păpuşa bigotă

sau păpuşa progresistă

sau păpuşa piristroichistă

şi tu, daragoi, îi dai viaţă.

Când îi iei un spaniol vitalitatea

este ca şi cum i-ai lua unui cerşetor zdrenţele

şi grădinii zoologice, animalele.

Juan ponegreşte budismul,

Juan mi-a scuipat în faţă creştinătatea.

Juan iubeşte adevăraţii greci

aşa cum iubeşte stadiile pătlăgelei:

mugur, floare,

barabulă mică verde, barabulă mare verde, barabulă roşie mare,

putregai, mugur, floare

Pe bulevard cresc salariile,

sus se ridică păsările, sus

ciripitul ca aburul fierbinte din saună.

Daragoi Juan, zâmbeşte cu dardele barbare

pe care le îndrepţi

spre coşul nostru de zarzavat

Daragoi Juan, fustele noastre

sunt tot atât de roşii

atât că ale voastre sunt mulate

pe rotunjimile şoldurilor

şi ale noastre sunt largi ca ugerele.

cadavre exquis

Aida Hancer, Adrian Diniş, Cătălina Cadinoiu

Tango în urma paharului de cafea ca mirosul

de câine planând deasupra trandafirului.

S-a oprit muzica. O să înceapă iar. Nu mai respir. O să încep iar.

Ca o amintire despre tei bătrâni, veghez cartea

în care s-a scris cât de puţină importanţă ai tu pe lume.

tatăl meu e mort, eu am crescut

din degetul lui de la picior şi Dumnezeu

mi-a umplut un pahar cu ceai verde

din vena lui.

Am de toate în jur. Maşini de tuns iarba. Cafea cu whiski.

Am să mă înec într-o apă

prin care trec milioane de volţi.

Cubul de gheaţă pluteşte. eu plutesc.

Spre uşa deschisă ne-am grăbit cu toţii să ne-nghesuim,

să ne strângem în braţe şi să spunem că ne plac căluşeii.

eu nu am avut puterea să fiu nevinovată până la sfârşit

am hrănit luna cu ieşiri la o bere

am hrănit întunericul cu lapte

Eu stau cu spatele la spectacol

citesc ziarul invers. Am să dansez cu cuierul

care s-a îmbrăcat cu trei geci, două pulovere şi o haină de blană.

A scăpat pe jos o pălărie şi câteva şaluri. eu mă îmbrac.

Gulerul s-a răsfrânt peste cuvintele tale

cele care mă fac să dorm întinsă luntre

dezbat o problemă rusească

dacă sufletul meu are nevoie de schele şi înjurături

cu aripi ciocănind la ferestrele termopan.

Când deschid un contrabas aş vrea să găsesc o femeie goală.

Mi-e teamă să nu-mi cadă pianul pe degete.

Zdrobesc o ghitară. Poate pentru că inima mea zdrobită nu ştie să cânte.

Tango, în sfârşit, în Pădurea Neagră.

Tango la capătul balustradei unde stau mâinile întinse pentru covrigi.

Tristeţea este sentimentul lor la îndemână

se înghesuie pe peron,

trişti, ei au vizibil atitudinea răsfăţaţilor

care se încalţă zilnic

cu alte sandale

tristeţea lor este adevărata pace

căzutul de acord al lebedelor pe acelaşi mănunchi de stuf

de aici, expresia te-ai pus cu capul pe lauri

te-ai pus cu capul pe stuf, ai renunţat

la acele tristeţi, ape anume

în care îşi văd cu toţii nasurile.

tristeţea  este adevărata lor pace

acceptă o pernă mai tare,

poate de data asta nu vor arunca în somn cu pietre

ca în femeile adultere din Iran.

cât de mult mă fascinează modernitatea pietrelor!

lapidare, frumoasă lapidare ca o frumoasă tinereţe

a sobolanilor în fata din stuf

frumoasă lapidare, trist şobolan!